Ce ne facem cu ruşii ăştia?

România se trezeşte, dintr-odată, în afara marilor jocuri energetice regionale .

Să începem cu o banalitate: "Ruşii trebuie ţinuţi la distanţă, iar cine discută cu ei este suspect, dacă nu de-a binelea duşman al României". Câţi dintre noi nu gândesc astfel? Nici evadarea din "zona gri", odată cu aderarea la NATO şi UE, nu ne-a schimbat prea mult optica. De parcă cizma rusească ar putea chiar de mâine să tropăie iarăşi pe Calea Victoriei! Ei bine, acest loc comun ar trebui spulberat de politicieni curajoşi şi cu viziune.

Electoral însă rămâne mai profitabil să-i acuzi pe ruşi că vor să transforme Marea Neagră în lac sau, mai rău, că ticluiesc înlăturarea puterii constituţionale prin "masonii" trimişi în vizită la Palatul Victoria, decât să garantezi parteneriate economice pe principii de egalitate şi de profit pentru ambele părţi. Ba, mai mult, din exces de zel sau din lipsa altor argumente, mulţi lideri de la Bucureşti cred că un discurs agresiv la adresa Rusiei ar fi expresia voinţei lor de reformă şi de modernizare.

De aceea ne-a contrariat îndemnul lui George Bush, lansat chiar la Bucureşti în 2003, de a ne transforma într-o punte a Occidentului către Răsărit. ("Cum adică, n-a venit să ne bage în NATO şi să le dea o smetie ruşilor?"). Şi de aceea ne surprind aranjamentele energetice cu ruşii ale unor firme
din ţări europene absolut respectabile, precum Germania, Franţa sau Italia. Iată că bulgarii au bătut şi ei palma cu Moscova pentru proiecte energetice comune.

La rândul lor, foste ţări comuniste, precum Ungaria sau Cehia, cultivă relaţii pragmatice cu Moscova - şi, slavă Domnului, ungurii şi cehii au de o mie de ori mai multe motive să fie supăraţi pe ruşi decât noi. Doar la Budapesta şi Praga, nu la Bucureşti, a intervenit Armata Roşie, în 1956, respectiv 1968! Cât despre ceauşism, una dintre cele mai odioase forme ale comunismului, acesta a fost inventat şi perfecţionat de noi, românii, nu impus de Moscova!

Iată însă că, pierdută în prejudecăţile sale istorice şi incapabilă să-şi depăşească propriile complexe, Româ­nia se trezeşte, dintr-oda­tă, în afara marilor jocuri energetice regionale, alături, poate, de Polonia – un alt "copil teribil" al Estului. Desigur, acest gen de politică are preţul lui. Îl vedem în nivelul jenant al exporturilor româneşti către Federaţia Rusă, îl simţim în factura
energetică plătită de fiecare, lună de lună.

Poate că totuşi mulţi vor fi gata să accepte cel mai ridicat tarif la gaze
din regiune drept preţul corect al neatârnării ţării. Dar, oare, aşa să fie? Putem să ne întrebăm dacă preţul nu este oare prea ridicat şi dacă nu cumva un alt gen de politică ne-ar putea asigura aceeaşi libertate, însă contra unei sume mai rezonabile? Sau şi asta se cheamă tot trădare de ţară?