Invaziile barbare

Afişat pe bannere gigant pe clădirile din piaţa centrală din Iaşi, Cuza făcea, ieri, feţe-feţe. De la galbenul liberal, la stacojiul social-democrat, trecând prin oranjul pedelist, ilustrul domnitor afişa o faţă nefirească, de om bolnav. Cred că era de la ficat
. N-avea cum să nu-l sece la ficaţi imaginea dezmăţului vesel şi bramburit al epigonilor săi.

Pe vremea aceea, oamenii erau mult mai serioşi pentru că le păsa. Oamenii de stat, care au devenit între timp statui, aveau, desigur, multe naivităţi şi patetisme care nu-şi mai găsesc locul în lumea lucidă de azi. Vorbeau despre unire şi chiar credeau în ea. Azi cine să mai creadă în unire văzând spectacolul jalnic al gloatei din Piaţa Unirii?!

Dacă poporul ar fi huiduit ieri în Piaţa Unirii din Iaşi, aş fi scris că reacţia este justificată, că da, românii s-au scârbit de politicieni şi impostori, de discursurile lor ipocrite şi goale de conţinut. Că poporul s-a grăbit să-i tragă de guler, că, iată, nu numai că le-a întors spatele refuzând să mai iasă la vot, dar chiar le-a dat o binemeritată lecţie. Chestie de igienă civică, prin urmare.

Dar eu n-am văzut acolo un popor. Dincolo de gardurile metalice care-i separau pe discurgii de mulţime, eu am văzut mai multe triburi. Tribul oranj, tribul galben, tribul roşu şi cine ştie ce alte triburi mai mici
şi mai „sub acoperire”.

Cu semnele lor distinctive, cu insignele lor de aur şi alamă, în funcţie de rang, cu dansurile lor războinice. Atât de diferite, dar vorbind aceeaşi limbă, limba lui „huo” şi „huideo”, şi animaţi de acelaşi ideal înalt, „să moară mă-ta”.

Am scris, în ultimii ani, de la multe astfel de sărbători cu iz naţional. De la an la an, ele şi-au pierdut caracterul „naţional”, devenind sărbători ale unor grupuri mici, rele, gălăgioase şi gregare. De la Ţebea anilor ’90, când lumea, încă naivă şi sensibilă la libertate, se mai înflăcăra la câte un discurs bine simţit, la Iaşii şi Focşanii lui 2008, când lumea s-a hăhăit la semnal şi a huiduit cu program, locul poporului în piaţă a fost ocupat de o mulţime cu comportament primitiv şi onomatopeic. Sunt cei aduşi cu autocarele, sunt lătrăii născuţi din frica politicienilor că doar ei vor fi înjuraţi şi şefii triburilor rivale nu. Spaţiul public a fost invadat de ultraşi politici, încărcaţi cu muie faţă de adversari.

În afară de sutele de activişti scoşi ieri de partide la defilare, cărora li s-au alăturat obişnuiţii gură-cască, lumea s-a dus, în general, la serviciu, lăsând bucuria Unirii pe seama profesioniştilor. Mulţi trebuie să se fi întrebat aseară, cu ochii adânciţi în cap şi rupţi de spate, în timp ce priveau ca la teatru buletinele de ştiri: „De ce au jucat ăştia hora, ce zi e azi?”.

A fost 24 ianuarie. Ce am serbat noi pe 24 ianuarie? Dacă ar fi să-i dăm crezare Marelui Şef de Trib, cam zuzu şi habarnist, am sărbătorit 159 de ani de la Unirea Principatelor Române. Acum, cine mai stă să numere anii?! Altfel, pentru majoritatea românilor, ca şi pentru televiziunile la care se uită, 24 ianuarie rămâne o zi importantă. Doar e ziua în care a fost arestat Cioacă.