Ce mai curge prin sângele campionilor. De la canabis la hemoglobină sintetică

Meteahna antică a lui Asterix şi Obelix de a-şi scurta drumul spre vârful de performanţă cu ajutorul unei poţiuni magice nu dă semne că ar putea părăsi prea curând lumea sportivă. Atleţi de cel mai înalt nivel sunt prinşi dopaţi cot la cot cu juniorii, iar luptătorii antidoping spun că nu vor putea ţine niciodată pasul cu inovaţiile interzise din industria farmaceutică.

Timp de zece ani, steroizii, folosiţi prima dată în competiţii în anii ’50, le-au mărit colecţiile de medalii ale sportivilor nedepistaţi de comisiile antidopaj. Eritroproietina, alintată EPO, a dat, invizibilă, rezistenţă greu de epuizat cicliştilor, atleţilor sau înotătorilor, până în 2000, la Olimpiada de la Sydney.

Anul acesta, la Beijing, halterofilii sau aruncătorii de greutăţi ar putea fi prinşi pentru prima dată cu un import de hormon de creştere în sânge, spune Graziela Vâjâială, preşedinta Agenţiei Naţionale Anti-Doping (ANAD): „Eu cred că vor fi cazuri de dopaj la olimpiada asta şi capcana va fi hormonul de creştere, aşa cum a fost la Sydney eritroproietina.

Toţi sportivii zic că hormonul de creştere nu se determină, că nu există metodă exactă, dar eu sunt convinsă că în China metoda de testare pentru hormonul de creştere va fi pusă la punct“.

Chiar dacă, la Beijing, lupta pentru păstrarea purităţii sângelui atleţilor ar putea obţine această mică victorie, Graziela Vâjâială nu se lasă uşor iluzionată: „Dopajul nu va dispărea niciodată, există o competiţie permanentă între cei care încearcă să dovedească dopajul şi cei care se dopează. Pe de-o parte, pentru că industria farmaceutică avansează mult mai repede decât pot fi create teste care să pună o anumită substanţă în evidenţă, pe de alta, pentru că sportivii caută mereu noi şi noi mijloace de susţinere a performanţei. E foarte uşor să pui în evidenţă o substanţă sintetică, mult mai greu este să dovedeşti dopajul în cazul unei substanţe care există în organism
, cum a fost testosteronul, cum a fost eritroproietina, cum este hormonul de creştere“.


Chiar şi acum nu există mai mult de patru laboratoare în Europa care să facă analize pentru eritroproietină, substanţă responsabilă cu creşterea numărului de globule roşii din sânge.

Unii sportivi sunt supuşi unor upgrade-uri cu chimicale încă de juniori. „În România sunt mai frecvente cazurile de dopaj la juniori. Cum vă explicaţi că eu găsesc la box cinci juniori cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani, toţi dopaţi cu aceeaşi substanţă şi toţi ai aceluiaşi antrenor? Erau dopaţi cu Furosemid, un diuretic care îi ajută la categoria de greutate, care le termină rinichii, unul dintre ei avea nefrită şi a căzut pe ringul de box. Nu-i o crimă?“, se revoltă Graziela Vâjâială.

Dacă până acum politica antidoping era centrată pe depistarea şi sancţionarea sportivilor trişori, ultimele norme internaţionale nu-i mai lasă să scape atât de ieftin nici pe antrenori şi nici pe medici
. Graziela Vâjâială explică de ce: „Asupra bietului sportiv este o presiune enormă a anturajului, pentru că acum se câştigă sume imense şi nimeni nu se mai gândeşte la sănătatea lui. Şi de multe ori, cei din anturaj câştigă imens pe spinarea sportivului care rămâne cu consecinţele nefaste asupra sănătăţii. Practica ne-a arătat că de multe ori nu sportivul e cel vinovat, deşi, conform Codului Mondial Anti-Doping, e direct responsabil de ceea ce se găseşte în organismul lui. Sigur că nu poţi să pedepseşti pe nimeni fără dovezi, dar dacă reuşeşti să dovedeşti...“.

Dovezile însă stau bine ascunse sub legea tăcerii şi rareori sportivii ridică glasul împotriva antrenorilor. „De 25 de ani de când lucrez în domeniul ăsta, un singur caz am văzut în care sportivul a spus că antrenorul i-a dat substanţa şi până la urmă, la presiunea acestuia şi a părinţilor, a recunoscut şi antrenorul care a fost suspendat, iar sportivul a primit jumătate din pedeapsă, fiind suspendat pe un an. Noi sperăm să spargem legea tăcerii şi sportivii să aibă curaj să spună ce li se întâmplă“, şi-ar dori Graziela Vâjâială.

Maria Conea, doctorul lotului de atletism al României, spune că un medic nu are cum să ştie în fiecare clipă ce fac sportivii de care are grijă: „Chiar şi când sunt în cantonament nu poţi să stai în fiecare clipă lângă fiecare, ei circulă, se mişcă. Nu suntem singura ţară în care există cazuri de dopaj, recordmanul european la 3.000 de metri obstacole a fost depistat pozitiv, bulgarii şi ruşii au probleme la haltere. În România, fiind puţini sportivi, dacă se mai întâmplă şi un necaz, iese un mare scandal“.

Campionii mondiali ai dopajului sunt culturiştii, ai căror muşchi cresc cu steroizi anabolizanţi la dimensiuni demne de legendele Olimpului. Nu doar culturiştii de performanţă, ci şi amatorii ceva mai anemici sunt dispuşi să-şi lase trupul modelat de steroizi.
„Din dorinţa de a impresiona, de a impresiona mai ales fetele, adolescenţii apelează la diferite substanţe care să le crească masa musculară. Nu ştiu ce să le spună, cum să comunice şi cred că simpla lor prezenţă fizică e de ajuns“, explică Marius Crăciun, profesor la Facultatea de Psihologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj şi consilier sportiv.

Boxerii şi luptătorii folosesc diureticele pentru a atinge o anumită categorie de greutate sau pentru a masca utilizarea anabolizantelor, în timp ce halterofilii sau aruncătorii de greutăţi mizează şi ei tot pe steroizi.

Eritroproietina şi hemoglobina sintetică sunt prescrise în mod normal bolnavilor de cancer sau celor care suferă de anemii severe, dar se folosesc de ele şi sportivii care au nevoie de rezistenţă. Administrate unui om normal, pot să-l ucidă pe loc. „Sportivii care le folosesc pot să moară subit, e nevoie de o supraveghere medicală foarte strictă în timpul administrării“, avertizează Graziela Vâjâială. Cei care se înscriu în competiţii de tir sau de scrimă şi care vor să trişeze iau betablocante sau cantităţi mici de alcool pentru o mână mai sigură.