La CIAC, artistii contemporani au expus pe principiul bulgarelui de zapada"

Intr-o tara saraca, in care bugetul pentru cultura e constant redus de atatia ani, astfel incat toata lumea pare ca s-a obisnuit si nimeni nu mai protesteaza, e aproape o blasfemie sa te intrebi cine e mai important - omul sau zidurile? Si totusi, este vizibil disproportionat raportul dintre fondurile destinate la noi patrimoniului (care are, indiscutabil, nevoie sa fie salvat, iar Adevarul a dus o campanie in acest sens) si cele acordate proiectelor independente, propuse de oameni vii, artisti care au renuntat la "ratia" venita de la stat, luandu-si cariera pe cont propriu. Desi se subliniaza mereu, in declaratii publice, ca subventiile nu vor putea veni la infinit si ca descentralizarea si sprijinirea unor proiecte punctuale vor marca viitorul culturii romanesti, ca peste tot in lume, reactia in fata unui proiect independent, fie el si bine pus la punct si argumentat este una rezervata. "De ce nu fac rost de bani si singuri"?, pare sa fie intrebarea vesnica de pe buzele functionarilor care se ocupa cu impartirea banilor proveniti din buzunarele noastre, ale tuturor? Substratul acesteia sta in jalnica misie a acestor ministeriabili de a imparti banii putini la sutele de guri flamande din institutiile de cultura prost administrate. Iata de ce ne-am propus sa inauguram o rubrica menita sa-i aduca in prim-plan pe oamenii din spatele acelor initiative culturale construite pe principiul "arta pe cont propriu". Si ei, ca si zidurile, pot fi "macinati" de eforturile sisifice pe care sunt nevoiti sa le faca. Unii s-au declarat invinsi, altii au invatat si din esecuri si au mers mai departe, iar pe unii ii putem numi chiar invingatori. Iar povestile lor ar putea insemna un exemplu si pentru altii. Poti ajunge la Centrul International pentru Arta Contemporana din Bucuresti (CIAC) fie prin strada Selari, fie prin Intrarea Soarelui, amandoua situate in centrul vechi al Bucurestiului. Daca patrunzi prin Selari, trebuie sa treci prin Curtea Sticlarilor, un loc plin de agitatie, indiferent de anotimp, aici fiind spatiul unde inca mai poti vedea cu cata truda se face sticla si cata energie cuprinde fiecare milimetru din vaza sau scrumiera cu care te-ai obisnuit atat de mult, incat nici nu le mai percepi ca obiecte, ci ca parti ale casei tale. Chiar si acum, in miez de ianuarie, cand aproape se intunecase, iar pe jos era "sticla", sticlarii erau acolo. Daca vreti sa patrundeti prin Intrarea Soarelui, trebuie sa urcati scarile abrupte, decupate in linii moderne, care va vor sari cu siguranta in ochi printre cladirile vechi. Oricare va va fi parcursul, cand veti ajunge la CIAC, va veti da seama ca a meritat. Veti gasi un spatiu cald, aerisit, cu o sala de expozitii gandita pentru a pune in evidenta lucrarile, atat ca dispunere spatiala, cat si ca luminozitate, cu o biblioteca unde sunt stranse date despre toti artistii contemporani care au expus aici, si nu numai. Aici am gasit-o, chiar cu o zi inainte de a pleca la Strasbourg, pentru "Noaptea alba a proiectiilor video romanesti", desfasurata pe 7 ianuarie, pe Irina Cios, directorul CIAC. "Noaptea alba" a marcat implinirea a 10 ani de arta video in Romania. Tot de 10 ani, centrul a promovat arta contemporana romaneasca si a stimulat schimburile culturale intre Romania si tari europene si din lume. "Nu a fost deloc usor", spune Irina Cios, o femeie tanara, foarte calma, cu o permanenta sclipire de zambet in ochi. Din 1999, cand CIAC a devenit o fundatie independenta, ea a trebuit sa se ocupe nu doar de probleme artistice, ci si financiare. Impreuna cu putinii ei colegi s-a descurcat, iar vernisajele si intalnirile de la SPACE, galeria CIAC, au devenit din ce in ce mai interesante. "Am vrut sa impunem acest spatiu ca spatiu de eveniment si sa obisnuim publicul cu el. A fost un ritm destul de obositor, cu vernisaje din doua in doua saptamani, intre timp fiind programate manifestari artistice de alt tip. Oricum, ritmul impus de noi a generat principiul bulgarelui de zapada, numarul artistilor doritori sa expuna aici crescand. Au mai fost si intalnirile dintre artisti si public, poate cele mai gustate, pentru ca nu ai prea des ocazia sa dialoghezi nu atat cu opera, cat si cu artistul care a creat-o". Publicul a fost in majoritate tanar, interesat, insa mai trebuie sa treaca ceva timp pana sa-si formeze deprinderi de intelegere "vie" a artei contemporane. Irina Cios pare ingaduitoare si plina de rabdare, dar nu se poate opri sa dea un exemplu elocvent pentru modul de inhibare a publicului de la noi: "Cand nepotul lui Mattis Teutsch a expus holograme in Germania, publicul a incercat sa le vada din toate unghiurile posibile, chiar daca pentru asta era nevoie sa se aplece si sa se contorsioneze. Cand aceleasi lucrari au fost expuse la noi, publicul a fost mai retinut, admirand totul, dar nesimtind sa se apropie si altfel de holograme", a continuat Irina Cios. CIAC s-a impus deja ca spatiu de intalnire pentru arta contemporana; cu cate eforturi si cu cata risipa de energie, numai cei care sunt implicati direct stiu. Atunci cand am intrebat-o pe Irina Cios, aceasta a repetat doar: "A fost destul de greu", restul ghicindu-se in tacerea care a urmat. Sa speram ca resursele de energie ale celor care continua sa creada in "patrimoniul viu" si arta contemporana sa nu se consume prea curand.